Legătura dintre diabet, glicemie și sănătatea creierului este de ani buni un subiect intens cercetat. Studiile observaționale au arătat constant că persoanele cu diabet zaharat de tip 2 au un risc mai mare de declin cognitiv și demență, inclusiv boala Alzheimer. Totuși, o întrebare esențială a rămas fără un răspuns clar: este glicemia crescută o cauză directă a deteriorării creierului sau doar un marker asociat cu alți factori de risc?
Un studiu recent realizat pe datele UK Biobank aduce noi informații asupra acestei relații, sugerând că nu toate formele de dereglare a glicemiei sunt la fel de relevante pentru sănătatea creierului. Mai exact, glucoza crescută după masă (postprandială) ar putea avea un rol distinct în riscul de boală Alzheimer, independent de modificările structurale majore ale creierului.
Majoritatea studiilor anterioare s-au bazat pe observații epidemiologice clasice. Acestea pot arăta asocieri, dar nu pot stabili cu certitudine cauzalitatea. De exemplu, este posibil ca diabetul să crească riscul de demență, dar este la fel de posibil ca procesele neurodegenerative să afecteze comportamentele alimentare, metabolismul sau aderența la tratament, generând un cerc vicios.
Pentru a depăși aceste limite, cercetătorii au folosit o metodă numită randomizare mendeliană. Aceasta utilizează variații genetice asociate cu anumite trăsături biologice (precum nivelul glicemiei) ca „instrumente” naturale, permițând evaluarea efectelor pe termen lung ale acestor trăsături, fără influența majoră a factorilor de confuzie sau a cauzalității inverse.
Ce au analizat cercetătorii?
Studiul a inclus până la 357.000 de participanți de origine europeană din UK Biobank, cu o vârstă medie de aproximativ 57 de ani. Autorii au investigat patru mecanisme metabolice distincte:
- rezistența la insulină
- glicemia à jeun (pe nemâncate)
- insulina à jeun
- glicemia la 2 ore după încărcarea orală cu glucoză (glicemia postprandială)
Aceste mecanisme au fost analizate în raport cu:
- riscul de demență (în special boala Alzheimer și demența vasculară)
- volumul total al creierului
- volumul hipocampului (o regiune-cheie pentru memorie)
- volumul leziunilor de substanță albă, un marker al afectării vasculare cerebrale
Principala descoperire: rolul glicemiei postprandiale
Rezultatul cel mai notabil al studiului este asocierea dintre nivelurile crescute de glucoză la 2 ore după masă și un risc semnificativ mai mare de boală Alzheimer. Analiza genetică sugerează o creștere cu aproximativ 69% a riscului de Alzheimer pentru persoanele cu o predispoziție genetică spre glicemie postprandială mai ridicată.
În schimb, glicemia pe nemâncate, insulina à jeun și rezistența la insulină nu au fost asociate în mod clar cu riscul de Alzheimer sau cu alte forme de demență.
Acest rezultat este important deoarece schimbă accentul de pe markerii metabolici utilizați în mod curent în practica clinică. Deși glicemia à jeun și HbA1c sunt folosite frecvent pentru evaluarea riscului metabolic, ele pot să nu surprindă complet expunerile relevante pentru sănătatea creierului.
Fără modificări structurale majore ale creierului
Un alt aspect interesant este faptul că glicemia postprandială nu a fost asociată cu modificări vizibile ale structurii creierului, cum ar fi reducerea volumului total cerebral, atrofia hipocampului sau creșterea leziunilor de substanță albă.
Acest lucru sugerează că mecanismul prin care hiperglicemia postprandială influențează riscul de Alzheimer nu trece prin căile clasice de atrofie cerebrală sau afectare vasculară macroscopică. Autorii propun ipoteza că efectele ar putea fi mediate prin procese mai subtile, precum:
- acumularea de amiloid sau tau
- inflamația cronică de grad scăzut
- disfuncția metabolică neuronală
- alterarea barierei hemato-encefalice
Aceste mecanisme nu sunt detectabile prin simple măsurători de volum cerebral și necesită investigații mai specifice.
Cercetătorii au încercat să vadă dacă legătura observată în UK Biobank (între glicemia crescută după masă și riscul de Alzheimer) apare și într-un alt studiu genetic foarte mare, folosit ca verificare independentă. În acea analiză, asocierea nu a mai fost confirmată. Asta nu înseamnă neapărat că primul rezultat este fals, ci că efectul poate depinde de cum sunt identificate cazurile de Alzheimer și de cine intră în analiză: în setul de replicare, unele „cazuri” au fost definite și pe baza istoricului familial (așa-numitele cazuri by proxy), cohortele combinate au avut criterii și profiluri diferite, iar vârsta și riscul participanților pot să nu fie comparabile cu cele din UK Biobank. În genetica populațională, astfel de diferențe pot „dilua” un semnal real sau pot face rezultatele mai greu de reprodus, motiv pentru care autorii subliniază nevoia de studii suplimentare, în populații diverse și cu definiții cât mai standardizate.
Ce înseamnă aceste rezultate pentru prevenție?
Deși studiul nu are implicații clinice imediate, el ridică o întrebare importantă pentru prevenția bolii Alzheimer: ar trebui să acordăm mai multă atenție controlului glicemiei după masă, nu doar valorilor „de laborator” clasice?
În prezent, prevenția demenței se concentrează în principal pe factori precum hipertensiunea, fumatul, sedentarismul sau diabetul ca entitate clinică. Acest studiu sugerează că dinamica glicemiei, în special vârfurile postprandiale repetate de-a lungul vieții, ar putea avea un rol independent asupra sănătății creierului.
Studiul aduce o contribuție importantă la înțelegerea relației dintre metabolism și sănătatea creierului. Nu orice formă de hiperglicemie pare să conteze la fel, iar glicemia postprandială se conturează ca un posibil factor de risc distinct pentru boala Alzheimer, independent de modificările structurale majore ale creierului.
Chiar dacă rezultatele trebuie confirmate în alte populații, ele susțin ideea că prevenția bolilor neurodegenerative ar putea beneficia de o abordare mai fină a riscului metabolic, concentrată nu doar pe diabet ca diagnostic, ci pe expuneri metabolice specifice de-a lungul vieții.