În ultima săptămână au fost înregistrate aproape 10% din totalul cazurilor de variola maimuței luate în evidență la nivel mondial începând cu anul 1971, anul în care a fost diagnosticat primul caz la om. Virusul ca atare a fost identificat și caracterizat la o maimuță, într-un laborator din Danemarca, în anul 1958 (în ciuda numelui, nu maimuțele, ci rozătoarele sunt rezervoare naturale de virus, iar exploziile din Africa au în general loc ca urmare a infectării omului de către un animal).
Transmiterea inter-umană este cunoscută, dar a căpătat anvergură abia în contextul situației actuale. Până acum, majoritatea covârșitoare a cazurilor proveneau din țările așa-numite endemice, din Africa Centrală (unde este dominantă o variantă a virusului cu o letalitate de 10%) și din Africa de Vest (unde letalitatea calculată este de 3,6%).
Sporadic, în 2018-2019 au fost raportate 8 situații de infecții de importate din Africa de Vest în Marea Britanie, SUA, Israel și Singapore (nu a existat deci transmitere locală la acel moment, cum este cazul cazul acum). Anterior, în 2003, au fost raportate 70 de cazuri de infectare de la animal la om, în Statele Unite: la acel moment, au fost importate răzătoare din Africa, infectate cu virusul, care au infectat câini dați spre adopție către cei care aveau ulterior să fie diagnosticați.
Primele analize de secvențiere genomică a virusului realizate în ultimele zile ne-au condus la măcar doua concluzii de etapă:
- tipul viral care a determinat explozia de cazuri de acum este extrem de asemănător cu cel care a produs precedentele cazuri de infectare în afara Africii, în 2018-2019. Nu este neapărat surprinzător, pentru că este un virus ADN, stabil, cu o capacitate de a suferi mutații de peste 10 ori mai mică decât SARS-CoV-2, de exemplu;
- tipul viral circulant acum este identic în 3 țări (Portugalia, Belgia, Marea Britanie), care până acum au și făcut publice datele, ceea ce arată o sursă comună de infectare măcar pentru pacienții din aceste state, dacă nu pentru mai multe (vom afla mai multe date pe măsură ce alte secvențieri se vor realiza și datele vor fi făcute publice).
Secvențierea genomică este metoda care, ca și în pandemia Covid-19, ne ajută să înțelegem rapid și detaliat morfologia, natura, evoluția și trasabilitate infecție cu virusul variolei maimuței. În plus, anchetele epidemiologice extinse au confirmat datele care provin din secvențierea genomului virusului: de exemplu, cazuri înregistrate în Belgia sunt în legătură cu un festival gay desfășurat în Portugalia, unde de altfel s-au înregistrat peste 30 de cazuri.
În mod evident, boala determinată de variola maimuței nu este o boală cu transmitere sexuală, dar datele epidemiologice disponibile și datele de secvențiere genomică și metadatele ne indică o relație directă între anumite comportamente și riscul de infectare, cunoscând că transmiterea de la om la om se face prin secreții și prin contact apropiat.
Episoadele de infectări din afara Africii, din 2018-2019, urmate de restricțiile impuse de pandemia Covid-19, fac plauzibilă ipoteza unei circulații nedetectate, sub radar, a virusului, în ultimii 2 ani, urmată de explozia numărului de cazuri în momentul în care au fost anulate restricțiile și s-au reluat interacțiunile sociale, iar unele contexte definite anterior au facilitat transmiterea.
Comportamentul individual și nivelul de health literacy au jucat un rol extrem de important, în acest context, în condițiile în care, din datele pe care le avem până acum, virusul se transmite de la o persoană simptomatică, iar recunoașterea simptomelor, mai ales a celor cutanate, este relativ ușor de semnalat.
Deși deja Belgia și Marea Britanie au impus auto-izolarea contaților persoanelor bolnave, pentru 21 de zile (perioada maximă de incubație a bolii), ceea ce ne duce inevitabil cu gândul la lockdown și pandemie, trebuie să ne fie clar tuturor că nu se poate face o comparație între variola maimuței și Covid-19, din câteva motive, iar modalitățile de intervenție la nivelul sănătății publice trebuie și vor fi diferite:
- discutăm acum despre un virus pe care îl cunoaștem de decenii, îi știm comportamentul din exploziile epidemice recurente din Africa;
- avem un grup de risc majoritar asupra căruia ne îndreptăm atenția, pe care de asemenea îl cunoaștem din experiențe anterioare medicale nefericite;
- există un medicament (tecovirimat) aprobat pentru tratamentul bolii, chiar în acest an;
- există un vaccin aprobat în 2019 – MVA-BN – și care a fost administrat deja în Marea Britanie personalului medical care i-a îngrijit pe pacienți.
În mod cert, trebuie să fim precauți, iar grupele la risc pentru forme grave sunt copiii (în Belgia și Marea Britanie este interzis contactul cu copiii mai mici de 12 ani în perioada carantinei de 21 de zile), femeile gravide și persoanele imunocompromise.
Câteva cuvinte despre virusul variolei umane, eradicat complet în anul 1977. După acest moment istoric, de mare succes al sănătății publice, variola umană a intrat pe lista amenințărilor de tip bioterorist în SUA, care are aprobat (și acum în implementare) un mecanism de activare rapidă pentru diagnosticarea rapidă, izolarea bolnavilor, identificarea contacților, asigurarea tratamentului și a vaccinului, la nevoie, din stocuri deja existente (vaccinul împotriva variolei umane asigura protecție de 85% și față de variola maimuței). De reținut că persoanele care au o vârstă mai mică de 40-50 de ani (în funcție de țară) nu au fost vaccinate și, deci, nu posedă o imunitate încrucișată împotriva virusului variolei maimuței). Dar și riscul de infectare, global privind lucrurile, este extrem de redus la acest moment.
Ce ar putea urma? Probabil o creștere controlată a numărului e cazuri în următoarea săptămână, poate două, creștere care ne va permite probabil să înțelegem, prin analize epidemiologice, genomică și metadata, traseele infecției în Europa, suprapuse extrem de probabil pe diverse rețele personale și comportamente individuale asociate cu risc crescut din punctul de vedere al sănătății.
Mă puteți urmări și pe: