Ce am învățat în 100 de ani de cercetări în genetica obezității? Provocări și direcții de viitor
Utilizarea exclusivă a IMC (Indicelui de Masă Corporală) ca indicator al obezității începe să fie contestată, iar noi metode de măsurare, care să ofere o evaluare mai precisă a distribuției și cantității de grăsime corporală, precum și a riscurilor, sunt necesare. IMC reprezintă greutatea unei persoane în kilograme împărțită la pătratul înălțimii ei în metri (kg/m²). Investigațiile privind rolul geneticii în obezitate au început acum aproximativ 100 de ani cu studiul lui C.B. Davenport, care a vorbit despre influența părinților asupra IMC-ului descendenților, evidențiind complexitatea și natura multifactorială a greutății corporale. În ultimele cinci decenii, genomica și tehnologiile de înaltă performanță au aprofundat înțelegerea factorilor genetici care contribuie la dezvoltarea acestei afecțiuni.
Un articol publicat în International Journal of Obesity, ca parte a unui număr special care comemorează un secol de cercetare pentru obezitate, subliniază că, deși cercetările au făcut progrese semnificative, există încă multe obstacole care trebuie depășite pentru a avansa în înțelegerea geneticii obezității.
Cercetările genetice au stabilit că atât obezitatea, cât și greutatea corporală scăzută au substrat ereditar, studiile de asociere la nivel de genom (GWAS) identificând peste 1100 de loci asociați cu trăsăturile obezității. Cu toate acestea, reprezentarea populațiilor non-europene în aceste studii este limitată, iar includerea variantelor rare este esențială pentru o înțelegere cuprinzătoare a bazei genetice a obezității. Pentru a captura întregul spectru de variante comune, variante rare și variante cu frecvență scăzută în populație, sunt necesare cercetări la scară largă. Aceste studii sunt cruciale pentru identificarea efectelor semnificative ale variantelor genetice asupra obezității.
Autorii au subliniat și faptul că interacțiunile dintre gene și cele dintre gene și mediu sunt esențiale în evaluarea riscului de a dezvolta obezitate. Ei au evidențiat dovezi care sugerează că genetica joacă un rol important în modul în care fiecare persoană răspunde la creșterea sau pierderea în greutate. Mecanismele epigenetice, precum metilarea ADN, modificările suferite de histone și expresia moleculelor de ARN non-codante, leagă factorii de mediu de genom, influențând obezitatea. Natura dinamică a mozaicismului genomic somatic, cu noi mutații care apar pe parcursul vieții, adaugă o complexitate suplimentară a acestei probleme.
„Pentru cercetătorii care explorează soluții din perspective multiple, scopul acestei lucrări a fost să evidențieze variabilele care determină greutatea corporală și oportunităților pe care le întâlnesc în desfășurarea cercetărilor lor” – afirmă Dr. Claude Bouchard, autor al lucrării.
Lucrarea evidențiază impactul crucial al bioinformaticii, rolul esențial al mutațiilor dobândite de-a lungul vieții și progresele în tratamentul formelor monogenice de obezitate. Obezitatea monogenică permite identificarea clară a legăturilor între variantele genetice și funcțiile biologice, în timp ce obezitatea poligenică prezintă interacțiuni genetice complexe, cu efecte variate asupra diferitelor țesuturi și o mare diversitate fenotipică. În prezent, genetica obezității se află într-un moment crucial, beneficiind de date genetice și multi-omice care facilitează descoperiri importante. Deși există provocări legate de efectele reduse ale variantelor genetice și redundanța biologică, medicina genetică oferă soluții promițătoare, în special pentru obezitatea monogenică, prin terapii personalizate.
Citește și:
- STUDIU. Noi gene descoperite care cresc de până la 6 ori riscul de obezitate la adult, prin mecanisme neurodegenerative
- OMS: Numărul copiilor și adolescenților cu obezitate a crescut de 4 ori în ultimii 30 de ani. 43% dintre adulți sunt supraponderali
- STUDIU. De ce crește apetitul la persoanele cu obezitate? Noi tipuri de neuroni, identificați în hipotalamus