7 ani în Tibet (fără sponsorizare)
Erau 41 de grade afară, undeva spre după-amiaza unei zile de iunie, să tot fie 7-8 ani de atunci, când doamna înaltă, elegantă și care părea la a doua tinerețe (aveam apoi să aflăm că se afla deja la a treia) intra în camera de conferință pe care o rezervasem pentru un eveniment cu adevărat memorabil. Altfel, nu aș fi scris acum, după atâta timp, despre el, nu?
Ne cunoșteam de câteva luni, participasem împreună la câteva sesiuni de educare a pacienților cu boli cardiovasculare, de aceea mi s-a părut alegerea optimă pentru o discuție cu presa, alături de medici. Avea o poveste normală, care tocmai prin normalitatea ei o făcea spectaculoasă, atrăgătoare: povestea unui pacient care suferă de decenii de insuficiență cardiacă și reușește să o țină sub control, urmând terapia medicamentoasă și recomandările privitoare la stilul de viață. Dovadă că venise la eveniment, pe acea căldură insuportabilă, cu transportul în comun, după care a urcat cele 4 etaje pe scări, iar când a intrat în sala de conferință nu avea niciun semn clinic de insuficiență cardiacă.
Era exact modelul pe care ne doream să-l arătăm și alături de care credeam că trebuie să te simți, ca medic, deopotrivă mândru și onorat să te afli.
Ați ghicit, este acel punct al textului definit doct “numai că”. Așadar:
Numai că, într-un colț al încăperii, din mijlocul unui grup de oameni care cuprindea și medici, se știu ei, a fost pusă, pe un ton suficient de ridicat încât să auzim cu toții, intrebarea: “Da asta ce caută aici? Dacă rămâne, eu vorbesc și plec.”
“Asta” era, ați intuit, pacienta octogenară care consimțise să își spună povestea și să îi inspire și pe alți pacienți suferinzi de insuficiență cardiacă. Evident, nu era nicio surpriză pentru nimeni dintre cei invitați, agreasem agenda și flow-ul cu mult timp înainte.
Și a plecat. Medicul. Dar nu de tot.
S-a întors și se va întoarce de câte ori va fi nevoie de el pentru a încurca ceva. Sau de câte ori își va dori să încurce lucrurile. Pentru a pune o frână, o talpă, o piedică.
Ultima oară l-am văzut, ca pe o fantomă digitală, pe un ecran din Casa Poporului, pozând în expertul apropiat de nevoile și suferințele pacienților. Avea și oarecare audiență, formată majoritar din naivi, dar și din lași, ticăloși și corupți (după atâția ani, este inacceptabil să greșești încadrarea).
De multe ori, în activitățile în care sunt implicat, am fost pus în situația de a identifica barierele din calea implementării unui proiect. Ar fi o mare greșeală să asociem termenul de barieră cu un model precar moral – din când în când, barierele totuși se ridică și permit funcționarea firească, naturală, curgerea lină în pas cu timpul prezent, nu cu cel trecut, având în fața liber viitorul.
În cazul de față, vorbim despre un exponent al unei epoci deloc trecute, se pare, care însă ar avea o șansă să se salveze, mergând întru purificare cel puțin 7 ani în Tibet (ar putea fi tentant, mai ales dacă prinde vreo sponsorizare în scop educațional medical).
Ar fi o experiență, nu doar o călătorie, care îi poate hrăni ego-ul (filmul 7 ani în Tibet îl are pe Brad Pitt ca actor principal), dar îi poate (re)aduce empatia și umanitatea prin reîntâlnirea, în alt plan, cu imaginile pacienților pe care până acum i-a perceput doar ca instrumente către un iluzoriu succes, nu ca pe oameni de la care poți învăța multe lecții. Prima, a umilității.
Mă puteți urmări și pe:
Citește și:
- Legați la ochi și cu dopuri în urechi (mirosul și gustul erau afectate oricum)
- Pandemia actuală ne-a luat prin surprindere. Așa va fi și cu următorea?
- Omul care a închis ușa