Capul la cutie! Dacă se răstoarnă vagonul istoriei?




Din reflex, îmi băgam capul între umeri când treceam pe acolo. De frică. Dacă se răstoarnă peste noi și cade tot cărbunele peste mașină? Funicularul care lega mina Aninoasa de gara din Schitu Golești a reprezentat o sursă continuă de întrebări pentru părinții mei, dar și o sursă bine camuflată de teamă. De unde vine acel cărbune, cum ajunge el în vagoanele acelea mari și unde se duce? De fapt, știam unde se duce cărbunele: în acea perioadă a anilor ‘80, nu doar casele, dar și apartamentele de la bloc se încălzeau cu lemne și cărbune.

Copii fiind, ne uitam la aceste instalații uriașe așa cum se uită acum copiii noștri la instalațiile pregătite de Elon Musk pentru a ajunge, într-o bună zi, pe Marte. Fascinația a fost întreruptă brusc într-o zi de o informație (în acea perioadă, în comunitate, veștile circulau din gură în gură, nu aveam curent electric, ce să mai vorbim despre Internet sau social media) despre care adulții sperau zadarnic să nu fie adevărată: un accident în mina a dus la moartea a zeci de mineri, printre care și tatăl unor prieteni de vârsta noastră, alături de care ne petreceam vacanțele de vară. Aveam 10, poate 12 ani, atunci. Iar tatăl prietenilor noștri era mai tânăr decât suntem noi astăzi.

abonare

În salonul de la Institutul “Marius Nasta”, să fie mai bine de 10 ani de atunci, aveam să-l regăsesc după foarte mult timp pe Sorinel (așa îi spuneam noi, în familie). Era o formă de alint, un sufix de mângâiere și alinare pentru un copil, vărul meu, care-și pierduse mama când nu intrase încă în școala primară. Un destin tragic, într-o lume care i-a dat probabil o singură șansă: mina.

Viața ne-a purtat în direcții opuse, nu ne văzusem de mulți ani, de altfel nici nu comunicasem prea mult de-a lungul timpului, dar nu mi-a fost deloc greu să-l identific printre cei 7 bărbați care împărțeau salonul de la Institut. Tușea, se sufoca la cel mai mic efort, era vizibil slăbit, dar avea încă puterea de a glumi și de a râde. Îmi imaginez acum, peste ani, că face parte din arsenalul de (auto)încurajare practicat de mineri înainte de a cobori în adâncuri.

Într-o dimineață (cred că era primăvara), l-am luat din salon pentru a merge împreună la un alt spital, privat, unde urma sa facă un examen CT. La Institutul “Marius Nasta”, nicio șansă. M-a așteptat îmbrăcat în pijamale (știți modelul, pijamale de spital cu nasturi, culori verticale și spaime în buzunare) și având în mână o pungă colectoare conectată la tubul de dren instalat intercostal. Pe acel tub de dren curgea sânge. Institutul nu a putut să îi pună la dispoziție nici măcar un mijloc de transport adecvat, așa că am mers cu mașina mea câțiva kilometri buni, până la centrul privat în care a făcut examenul CT, auzind pe drum frecvent rugămintea: “Ai grijă la gropi, mă doare tare și mi-e frică să nu iasă tubul”.

Examenul CT și biopsia au confirmat un scenariu negru ca plămânii săi: suferea de mezoteliom malign, o boală frecvent întâlnită la mineri, pentru care abia recent au fost descoperite ceva soluții de tratament; o boală care avea să-i fie fatală, câteva săptămâni mai târziu.

Episodul coincidea cu perioada de după aderarea României la Uniunea Europeană, când, ca o condiție a aderării și integrării, multe mine de cărbune fuseseră sau urmau să fie închise. Argumentele erau economice și de mediu, dar pentru mine întotdeauna au contat în primul rând argumentele umanitare, medicale – exploatarea zăcămintelor de cărbune, așa cum o știam, încălca de facto dreptul la viață, iar închiderea minelor părea o soluție cost-eficientă. Cel puțin, nu mai mureau oameni, cu toate că, în urma închiderii, zeci de localități din România s-au transformat în fantome, cu oameni lipsiți de orizont, expuși riscurilor multiple și care ne erau prezentați de mass-media mai degrabă drept curiozități, decât drame umane și societate.

În bulele noastre, atât de bine delimitate de social media, trebuie să urmăm trendurile, chiar dacă acestea sunt deconectate de realitatea trăită de mulți oameni, dar pe care nimeni nu se străduiește să o înțeleagă și să o transforme în politici care să acopere cu adevărat nevoile acestor oameni.

Numai că, bula noastră green-digitală a fost lovită ca de o rachetă de știrea, care îl citează pe vicepreședintele Timmermans al Comisiei Europene, potrivit căreia UE autorizează redeschiderea minelor de cărbune ca soluție față de dependența de importurile de gaz din Rusia, în contextul războiului din Ucraina.

Totusi, sper că nu la asta se referă conceptul de economie circulară, atât de doct explicat în ultimii ani. Ca pro-european convins (Tratatul de la Maastricht), devine dureros să constat deconectarea unor decidenți atât de istorie și de lumea reală, cât și de oamenii reali, cu viețile, poveștile, dramele și aspirațiile lor.

Decidenți care, asemenea nouă în anii 80, bagă capul între umeri sperând că nici de această dată vagonul cu cărbune să nu se răstoarne peste ei.


Dr. Marius Geantă
Despre oameni, viață, știință și inovație.

Mă puteți urmări și pe:

Citește și: