Vechea și noua normalitate

  • Health literacy



„Să învățăm să conviețuim cu virusul”. Atât de des am auzit afirmația, încât am senzația că ideea principală, „să învățăm”, devine din ce în ce mai vagă pe măsură ce trece dintr-o cavitate bucală în alta. Își crește transmisibilitatea, dar își pierde din importanță, ca și Omicron.

Ca să învățăm să conviețuim de acum înainte cu un virus încă nou pentru umanitate, poate că ar fi un exercițiu interesant să ne gândim ce-am învățat în primii doi ani de pandemie.

abonare

Fiecare își face propria listă de lucruri învățate, dacă există.

O altă temă recurentă, care însă nu și-a pierdut din ecou, este „să revenim la normalitate”. Adică la viața din ianuarie-februarie 2020.

Cred că este timpul să le spună cineva acestor promotori ai așa-zisei “normalității” că având o himeră a trecutului la preț de comoară a viitorului, obsesia revenirii la așa-zisa normalitate este de fapt cea mai mare piedică în calea revenirii la noua normalitate. Și în calea învățării – pentru că, da, sunt multe lecții vitale ale pandemiei care, odată însușite, vor sta la granițele noii normalității.

Așa cum se întâmplă în acest moment, în care mulți oameni pun semnul egal între sfârșitul valului Omicron și sfârșitul pandemiei, sfârșitul pandemiei a mai fost profețit și după valul din toamna anului 2020, și după valul Alfa din primăvara 2021, dar și după valul Delta din toamna lui 2021. De fiecare dată a mai urmat un val, atât de infecții, cât și de deziluzie, pentru simplul motiv că virusul se află înaintea noastră, cu una sau, mai degrabă, mai multe mutații și mutări.

Daca excludem șansa ca virusul pur și simplu să înceapă să se transmită mai puțin și să dea forme ușoare de boală (o ipoteză totuși slab susținută de teoriile asupra evoluției virusurilor) nu putem aspira către terminarea pandemiei doar pentru că ne dorim asta, fără a învăța și a implementa în viețile noastre câteva modificări.

Obiectivul nostru, ca umanitate, ar trebui sa fie în continuare creșterea capacității de predicție asupra noilor variante de îngrijorare și scurtarea timpului necesar pentru a ne da seama că o anumită variantă poate produce un impact major la nivel individual sau comunitar. Ceea ce, acum, nu se întâmplă.

Trebuie să găsim soluții predictive la nivel de societate în ansamblu, fără a aștepta ca salvarea să vină de la sistemele de sănătate publică, adică exact acelea care au fost total nepregătite și sub-performante odată ce a început pandemia. Supravegherea genomică a apelor uzate (la nivel de oraș, cartier sau chiar clădire) poate fi genul acesta de program, complementar sistemului de sănătate publică, dar care poate anticipa cu zile sau chiar săptămâni izbucnirea unui focar epidemic, facilitând intervențiile de sănătate publică de precizie.

Precizia ne-a cam lipsit până acum, în pandemie (de la intervenții la comunicare), așa că nu trebuie să ne mire că oamenii nu au înțeles / nu înțeleg de ce și când se iau anumite măsuri, sunt extenuati de pandemie (unii încă din prima lună) și își doresc revenirea la o normalitate pe care, de fapt, nu o vor mai regăsi niciodată.

La nivelul societății, probabil cea mai mare provocare este divizarea între vaccinati și nevaccinati, expresie (o arată din ce în ce mai multe studii) a unei falii care exista oricum de ceva vreme și care nu avea nevoie decât de încă o temă: masca, vaccinarea, certificatul verde sau orice altceva.

Pandemia ar fi trebuit să ne aducă mai mult împreună, din proprie inițiativă sau catalizată de stat, sisteme si lideri de opinie. Am eșuat, trebuie să recunoaștem, pentru a nu ne mira de marea povară pe care o vom duce cu noi, ca Sisif, dupa pandemie, în ceea ce cu adevărat va fi noua realitate.

PS: Dacă nu am reușit să prevenim războiul, cum să ne putem imagina că noi, ca umanitate, am putea să prevenim o viitoare pandemie? Și dacă o să învățăm să trăim cu virusul, vom învăța să trăim și cu războiul?


Dr. Marius Geantă
Despre oameni, viață, știință și inovație.

Mă puteți urmări și pe:

Citește și: