Un pas mai aproape de elucidarea complexității biologice a schizofreniei: noi dovezi asupra rolului factorilor genetici




Schizofrenia este una dintre cele mai severe tulburări mintale, deteminând dificultăți de funcționare atât în sfera relațiilor interpersonale, cât și în domeniul profesional sau în activitățile de auto-îngrijire. Boala afectează circa 1 din 300 de persoane la nivel mondial.

Două studii recent publicate în Jurnalul Nature evidențiază modificările genetice asociate unui risc crescut de schizofrenie și oferă o nouă perspectivă asupra bolii, caracterizată de o întrerupere a comunicării inter-neuronale la nivelul sinapsei (joncțiunea dintre neuroni).

abonare

Implementarea acestor studii pe scară largă a devenit posibilă în era genomicii, odată cu dezvoltarea și accesul la tehnologii de secvențiere moderne și la instrumente de calcul necesare pentru a înțelege datele obținute.

„Complexitatea biologică a schizofreniei este cu adevărat descurajantă, dar această combinație de variante rare care modifică proteinele din secvențierea exomului și variantele comune din GWAS ne-au îndreptat spre calea de a înțelege această complexitate. În aceste rezultate, este posibil să vedem cum încep anomaliile sau pierderile sinaptice în schizofrenie, oferindu-ne deschiderea către diagnosticarea și tratarea oamenilor mult mai devreme decât o facem astăzi”, a declarat Steven Hyman, director al Stanley Center.

Hand drawn vector created by freepik – www.freepik.com

Cele două studii la scară largă utilizează tehnici genetice avansate

Consorțiul SCHEMA a identificat variante genetice extrem de rare în rândul a zece gene (SETD1A, CUL1, XPO7, TRIO, CACNA1G, SP4, GRIA3, GRIN2A, HERC1, RB1CC1) care cresc riscul unei persoane de a fi diagnosticată cu schizofrenie în mod semnificativ, uneori chiar și de peste 20 sau 50 de ori. Două dintre aceste gene, GRIN2A și GRIA3, implică o disfuncție la nivelul sinapsei neuronale drept o potențială cauză a schizofreniei. Cercetări farmacologice anterioare sugerează implicarea sistemului glutamatergic în mecanismul dezvoltării schizofreniei, iar studiul condus de SCHEMA oferă dovezi genetice în acest sens, deoarece GRIN2A și GRIA3 sunt responsabile cu codificarea parțială a receptorului de glutamat. Cercetătorii au descoperit alte 22 de gene care influențează riscul de schizofrenie, dar care necesită explorări suplimentare pentru înțelegerea efectului. Majoritatea genelor identificate în acest studiu nu au fost anterior asociate cu afecțiuni cerebrale sau funcții neuronale, însă unele dintre ele au fost implicate în tulburările de neurodezvoltare sau în epilepsie.

Al doilea studiu menționat reprezintă unul dintre cele mai ample studii GWAS din domeniul schizofreniei. Echipa Psychiatric Genomics Consortium a descoperit 287 de locusuri implicate în riscul de schizofrenie, iar multe dintre genele identificate au fost raportate și în studiul SCHEMA. Faptul că rezultatele celor două studii converg către un grup similar de gene potențial implicate în riscul de schizofrenie sugerează că descoperirile din acest domeniu se apropie de mecanismele biologice care stau la baza acestei afecțiuni psihiatrice. De asemenea, rezultatele studiului PGC indică implicarea genelor de la nivelul celulelor neuronale în riscul de schizofrenie, sugerând rolul crucial al neuronilor în dezvoltarea schizofreniei.

„În cazul schizofreniei, ca și în cazul altor tulburări complexe, cred că în cele din urmă vom descoperi că multe procese sunt implicate în risc sau protecție. Înțelegerea acestora se poate dovedi a fi una dintre cele mai complexe activități din genetică și biologie”, a afirmat Mark Daly, co-autor SCHEMA și colaborator PGC, membru al Stanley Center și director al Institutului de Medicină Moleculară, Finlanda.

Deși rezultatele celor două studii adaugă dovezi valoroase pentru conturarea mecanismelor moleculare ale schizofreniei, acestea nu permit înțelegerea completă a rolului pe care genele identificate îl au în dezvoltarea bolii. Așadar, confirmări experimentale ulterioare sunt necesare pentru a putea elucida noile perspective oferite de cele două studii. Totodată, deși studiile sugerează direcții viitoare de cercetare, eforturi suplimentare considerabile sunt necesare pentru a putea translata aceste rezultate în biomarkeri și potențiale terapii care să modifice practica medicală în ceea ce privește schizofrenia. Cu toate acestea, astfel de studii pe scară largă ar putea deschide calea către implementarea modelului de medicină personalizată în psihiatrie.

Diagnosticarea actuală a schizofreniei

Criteriile de diagnostic includ prezența a două sau mai multe dintre următoarele simptome: halucinații, ideație delirantă, dezorganizarea gândirii, comportament dezorganizat (sau catatonic) și simptome negative (spre exemplu avoliția, anhedonia, aplatizarea afectivă, alogia sau lipsa de sociabilitate). Afecțiunea este diagnosticată conform Manualului de Diagnostic și Clasificare Statistică a Tulburărilor Mintale (DSM-5) atunci când sunt îndeplinite criterii suplimentare de timp și de excludere. Diverse medicamente din clasa antipsihoticelor sunt indicate în tratamentul acestei patologii. Spre deosebire de bolile somatice, precum cancerul sau afecțiunile cardiovasculare, substratul biologic și mecanismele etiopatogenetice ale tulburărilor psihiatrice nu au fost elucidate până în prezent. Acest lucru a determinat o stagnare în procesul de cercetare și dezvoltare de noi terapii eficiente în tratamentul afecțiunilor psihiatrice severe, precum schizofrenia.

Citește și: