STUDIU: Riscul de naștere prematură și morbiditatea neonatală ar putea fi evaluate cu ajutorul unor biomarkeri hormonali
Metaboliții plasmatici ai progesteronului, împreună cu caracteristicile pacienților, pot ajuta la identificarea femeilor însărcinate cu risc de naștere prematură și a morbidității neonatale. Conform unui nou studiu, nivelurile de 11-deoxicorticosteron (DOC) și 16-alfa-hidroxiprogesteron (16-α-OHP) din plasmă pot prezice gradul morbidității neonatale asociate nașterii premature și durata spitalizării neonatale atunci când sunt determinate la începutul sarcinii.
„În trecut, o mare parte din cercetările în obstetrică se concentrau doar pe prezicerea vârstei gestaționale la naștere, ca estimare a evoluțiilor neonatale. Constatările acestei cercetări se aplică în mod deosebit noilor modele de îngrijiri medicale, care sunt din ce în ce mai răspândite în maternități. Capacitatea de a examina un grup de sarcini și de a identifica persoanele cu risc de evoluții neonatale slabe, poate reduce costurile asistenței medicale, îmbunătățind în același timp sănătatea nou-născuților“, a declarat cercetătorul principal al studiului, Dr. Avinash Patil, Universitatea de Medicină din Arizona.
Este cunoscut faptul că un dezechilibru în metabolismul progesteronului se corelează cu riscul crescut de naștere prematură. Într-un studiu anterior, Dr. Patil și colegii săi au constatat că nivelurile de DOC și 16-alfa-OHP măsurate la sfârșitul primului trimestru/începutul celui de-al doilea trimestru, pot prezice riscul de naștere spontană prematură înainte de 32 de săptămâni de sarcină.
În noul studiu, s-a evaluat influența variabilelor obstetricale și demografice cunoscute în timpul sarcinii, combinate cu biomarkeri reprezentați de metaboliții steroizi determinați la începutul sarcinii, asupra riscului de morbiditate neonatală și naștere prematură într-o populația de femei însărcinate cu risc scăzut.
Cei doi metaboliți ai progesteronului au fost cuantificați din plasma a 58 de femei însărcinate, la sfârșitul primului trimestru sau începutul celui de-al doilea trimestru. Datele despre acești biomarkeri au fost combinate cu datele demografice și cele din istoricul obstetrical ale pacientelor.
Patruzeci (68%) dintre femeile însărcinate au născut prematur (< 37 de săptămâni de sarcină), iar restul (18) au născut la termen (vârstă gestațională ≥ 37 de săptămâni). Zece femei au avut scoruri Hassan crescute (≥ 2; scor compozit de morbiditate neonatală, cu valori între zero și patru pe baza numărului de sechele majore de prematuritate sau deces în perioada neonatală), restul de 48 având scoruri între 0-1.
Nou-născuții cu scor Hassan crescut s-au născut la o vârstă gestațională mai mică și cu o greutate mai mică la naștere, au fost mai predispuși să primească corticosteroizi prenatal, au avut un scor Apgar la cinci minute mai mic și au necesitat mai frecvent manevre de resuscitare la naștere, comparativ cu nou-născuții cu scor Hassan scăzut.
Modelul final de morbiditate neonatală, care a încorporat expunerea prenatală la corticosteroizi și sexul fetal, a fost capabil să prezică morbiditatea ridicată (un scor Hassan de 2 sau mai mare), cu o sensibilitate optimă de 90% și specificitate de 96%.
Odată cu adăugarea celor doi biomarkeri la modelul final, raportul de probabilitate pozitivă pentru morbiditate neonatală măsurat cu un scor Hassan de 2-4 a fost de 21,6 (interval de încredere de 95%) pentru femeile cu un rezultat pozitiv al testului.
Nou-născuții femeilor care au avut un test pozitiv pe baza modelului final au avut o durată medie de spitalizare semnificativ mai mare, comparativ cu nou-născuții femeilor cu test negativ (53 de zile față de 4,5 zile).
Coordonatorii studiului avertizează că acest model de test trebuie validat într-o cohortă independentă înainte de a putea asocia pe deplin perturbările acestor biomarkeri cu riscul de naștere prematură și morbiditatea neonatală.
„Testul nu este încă pregătit pentru clinică“, a precizat Dr. Patil. „Pașii care mai rămân de îndeplinit includ validarea rezultatelor și îndeplinirea recomandărilor autorităților în vederea aprobării unui nou test. Biomarkerii studiați sunt foarte promițători, așa că ne străduim să parcurgem aceste etape și să aducem noul test în realitatea clinică.”
Importanța prezicerii riscului de naștere prematură asupra evoluției nou-născutului
Nașterea prematură este o complicație obișnuită a sarcinii care poate duce la morbiditate și mortalitate neonatală semnificativă, precum și creșterea cheltuielilor medicale. În Statele Unite, nașterea prematură extremă se asociază cu o creștere de 80 de ori a mortalității neonatale comparativ cu nașterile la termen. În ciuda progreselor tehnologice, rata nașterilor premature sub 32 de săptămâni de gestație, care cauzează cea mai mare parte a mortalității neonatale, rămâne neschimbată. Lipsa progreselor în reducerea ratei nașterilor premature a împiedicat eforturile de îmbunătățire a sechelelor evolutive.
Stresul matern este incriminat pentru aproximativ 60% din nașterile premature. Activarea axei hipotalamo-hipofizo-suprarenale materne / fetale se asociază cu răspunsuri la stresul matern și poate duce la o cascadă moleculară ce determină travaliu prematur. Dezechilibrul metabolismului progesteronului pe căile mineralocorticoide și glucocorticoide este, de asemenea, legat de riscul crescut de naștere prematură și poate fi o manifestare a fenotipului de stres matern. În special, 11-deoxicorticosteronul (DOC) și 16-alfa-hidroxiprogesteronul (16-α-OHP) permit identificarea timpurie a femeilor cu risc de naștere prematură atunci când nivelurile plasmatice sunt măsurate la sfârșitul primului trimestru sau începutul celui de-al doilea trimestru.
Nou-născuții foarte prematuri prezintă un deficit în sinteza steroizilor suprarenalieni, rezultând un fenomen de pierdere a sodiului. Această insuficiență adrenocorticală relativă a fost asociată cu un risc crescut de displazie bronhopulmonară neonatală sau de deces. Producția diminuată de steroizi endogeni a fost atribuită imaturității suprarenaliene și se corelează invers cu vârsta gestațională la naștere.
În prezent, practica clinică standard constă în evaluarea riscului unei femei de naștere prematură pe baza analizei istoricului obstetrical, însă această abordare ratează peste 90% din nașterile premature. În ultimul deceniu a devenit răspândită o altă abordare – măsurarea lungimii colului uterin în trimestrul al doilea la femeile cu risc scăzut, însă analiza nu este efectuată universal și nu este predictivă pentru nașterea prematură.
Modelele de regresie dezvoltate în studiul de față combină biomarkeri materni – steroizi specifici, împreună cu variabile clinice cunoscute în timpul sarcinii, ceea ce îmbunătățește în mod substanțial predicția sarcinilor cu risc de naștere prematură timpurie și agravarea evoluției neonatale. Dezvoltarea unor instrumente îmbunătățite de screening, care pot fi efectuate la începutul sarcinii, este necesară pentru a identifica subpopulația de femei cu sarcini care pot beneficia de o supraveghere prenatală accentuată sau de intervenții medicale specifice.
Citește și:
- STUDIU. Poluarea atmosferică și media de temperatură în creștere se asociază cu o rată ridicată a prematurității și a greutății mici la nou-născuți
- FDA aprobă primul tratament pentru progeria, o boală genetică pediatrică rară, care determină îmbătrânire prematură
- Natalis – testul ADN care analizează la nou-născuți mutațiile genetice responsabile de 193 de boli