UPDATE 23 iulie 2022. OMS: Variola maimuței reprezintă o urgență de sănătate publică de interes internațional
23 iulie 2022: Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS) a stabilit astăzi cel mai ridicat grad de alertă pentru răspândirea alarmantă a virusului variolei maimuţei în teritoriile non-endemice. Numărul de persoane infectate a depăşit 16.000, fiind raportate şi 5 decese.
Reprezentanţii OMS consideră că, deşi răspândirea virusului variolei maimuţei este alarmantă, există modalităţi prin care transmiterea ar putea fi controlată. Doar pandemia COVID-19 şi eforturile de eradicare a poliomielitei mai deţin în prezent statutul de Urgenţă de Sănătate Publică de Interes Internaţional din partea OMS.
„Aceasta este o răspândire care poate fi oprită cu strategiile corecte, în grupurile corecte. În plus faţă de recomandările pentru state, fac apel la organizaţiile societăţii civile, inclusiv pe cele cu experienţă în lucrul cu persoane care au HIV, de a colabora cu noi împotriva stigmei şi discriminării”, a afirmat Dr. Tedros Adhanom Ghebreyesus, Directorul general OMS.
UPDATE 22 iulie 2022: Primul caz pediatric de variola maimuţei a fost diagnosticat în Olanda
Virusul variolei maimuţei a fost identificat pentru prima dată la un copil, în contextul răspândirii accelerate a patogenului în regiunile non-endemice, începând cu mai 2022. Pacientul a prezentat leziuni cutanate, care au apărut iniţial la nivel facial şi apoi s-au răspândit pe restul corpului. După ce au fost excluse bolile comune ale copilăriei, infecţia cu virusul variolei maimuţei a fost confirmată prin PCR din lichidul vezicular al leziunilor. În urma secvenţierii, virusul a fost clasificat în clada 3, descendența B.1, care este responsabilă şi de celelalte cazuri depistate în ultimele luni în Europa, fără a fi însă identificată o conexiune directă cu tulpinile din Amsterdam şi împrejurimi. Virusul variolei maimuţei a determinat rareori cazuri pediatrice în trecut, fiind asociat cu rată a mortalităţii de 3,6-10,6% la copii.
„A fost diagnosticat primul caz de infectare cu virusul variolei maimuței la copil – un băiat cu vârsta mai mică de 10 ani, din Olanda. Modalitățile prin care baiatul a ajuns să fie infectat nu sunt cunoscute, iar datele provenind din analiza genomică a virusului care a infectat copilul sunt diferite de cele obținute prin secvențierea altor cazuri diagnosticate în Amsterdam”, a explicat Dr. Marius Geantă, președinte Centrul pentru Inovație în Medicină.
Au fost investigate potenţialele surse de transmitere, fără a fi identificată o modalitate prin care pacientul a dobândit infecţia. Familia copilului a fost negativă la testele de depistare a virusului şi nu au fost diagnosticate cazuri de variola maimuţei între contactele acestuia. Analizele de laborator au indicat prezenţa unui deficit de anticorpi de tip IgA la acest pacient pediatric, ceea ce s-ar asocia cu o neutralizare ineficientă a virusului la nivelul căilor respiratorii, consecinţa fiind manifestarea clinică a variolei maimuţei. Deficitul de IgA favorizează dobândirea infecţiei cu virusul variolei maimuţei pe cale respiratorie, aceasta fiind considerată o potenţială modalitate de transmitere pentru acest caz pediatric, de la un caz asimptomatic sau obiecte contaminate.
Numărul cazurilor de variola maimuţei a ajuns la 15.600 la nivelul teritoriilor non-endemice. În România, 19 pacienţi au fost pozitivi pentru virusul variolei maimuţei până în prezent. Apariţia acestui caz pediatric, fără a identifica sursa infecţiei, ridică un semnal de alarmă cu privire la modalităţile de transmitere a virusului în contextul focarelor europene actuale, în special la pacienţii cu imunodeficienţe.
Virusul variolei maimuței: ce știm până acum și cum a contribuit experiența Covid-19 la supravegherea genomică virală
După doi ani şi jumătate de la izolarea şi identificarea unui nou coronavirus, SARS-CoV-2, un alt patogen reprezintă o ameninţare pentru sănătatea publică, având potenţialul de a se răspândi rapid în anumite populații. Nu este singurul însă, pe măsură ce se revine la comportamentul de înaintea pandemiei și în contextul războiului din Ucraina, mai mulți patogeni, despre unii considerându-se că au dispărut din populație, încep să reapară și să determine focare de infecții. O serie de aspecte pe care pandemia COVID-19 le-a adus în atenţie ar putea să ajute la managementul unei noi potenţiale crize sanitare.
Începând cu luna mai și până la data de 30 iunie, peste 5.200 de cazuri confirmate de variola maimuţei au fost raportate în aproximativ 51 de ţări non-endemice din Europa, America, Orientul Mijlociu şi Australia, printre care şi România. Până la data de 29 iunie, în România au fost diagnosticate 11 cazuri de variola maimuţei. Transmiterea este predominant interumană şi are loc în lipsa asocierii cu deplasări către teritoriile endemice din Africa. Deşi Organizaţia Mondială a Sănătăţii a decis că această boală nu ar trebui inclusă în acest moment în categoria Urgenţelor de Sănătate Publică de Interes Internaţional, pattern-urile transmiterii şi infectării cu virusul variolei umane s-au modificat.
Analiza genomului viral ne oferă informaţii valoroase pentru controlul răspândirii
Înţelegerea epidemiologiei şi evoluţiei acestei infecţiei cu virusul variolei maimuţei este facilitată de experienţa dobândită pe parcursul pandemiei COVID-19, care a evidenţiat importanţa secvenţierii genomice pentru sănătatea publică, fiind necesară implementarea şi utilizarea sa pentru a supraveghea variantele SARS-CoV-2.
Două variante genetice ale virusului variolei maimuţei au fost identificate în Statele Unite ale Americii, după ce CDC a finalizat secvenţierea a 10 probe de la pacienţi confirmaţi. Aceste date indică o transmitere internaţională mai răspândită şi care a avut loc pentru o perioadă mai lungă de timp decât se credea iniţial.
Această răspândire a unui virus diferit de cel asociat focarului european indică existenţa unor focare de variolă a maimuţelor în afara ţărilor unde este considerat endemic, precum şi o diseminare care s-a desfăşurat pe o perioadă mai lungă de timp decât cea estimată anterior. Probabil că au existat mai multe răspândiri ale virusului din Nigeria către alte regiuni ale lumii, precum şi o transmitere suplimentară la nivel global. În acest context, se ridică problema existenţei unor rezervoare de variolă a maimuţei în zone non-endemice, atât umane, cât şi animale.
Odată identificate aceste variante virale, este necesară continuarea supravegherii genomice a virusului variolei maimuţei, precum şi analiza modului de transmitere şi a potenţialului de răspândire crescută interumană în funcţie de variantă. Cunoscând în detaliu virusul care determină apariţia acestor îmbolnăviri, pot fi indicate cele mai eficace măsuri de prevenţie a transmiterii şi de terapie a cazurilor confirmate.
Ce este acum diferit la virusul variolei maimuţei?
Această răspândire rapidă nu este obişnuită pentru virusul variolei maimuţei, în trecut majoritatea cazurilor fiind determinate de transmiterea ocazională de la animale, precum rozătoarele. Ratele de transmitere interumană, chiar şi în prezenţa unui contact strâns, erau scăzute. Leziunile produse sunt, de asemenea, diferite de cele clasice, mai subtile şi mai dificil de diagnosticat din punct de vedere clinic.
Au fost lansate o serie de ipoteze care ar putea explica evoluţia rapidă a actualului focar, precum existenţa unor evenimente care ar oferi virusului şansa de a se răspândi mai uşor, o evoluţie a virusului variolei maimuţei în direcţia unei transmiterii interumane mai eficiente, precum şi diseminarea neobservată a virusului de mai mult timp, în prezent depistarea sa fiind favorizată de o atenţie sporită asupra patogenilor care ar putea să declanşeze o nouă pandemie.
Deşi are un genom de tip ADN, virusul variolei maimuţei a început să dobândească de 6-12 ori mai multe mutaţii decât obişnuieşte un patogen cu o structură genetică asemănătoare, este concluzia unui studiu publicat în Nature Medicine. Secvenţierea a 15 probe de la pacienţi diagnosticaţi cu variola maimuţei a identificat 50 de noi mutaţii care nu au fost depistate la variantele virale care s-au răspândit în 2018 şi 2019. Virusurile de acest tip ar trebui să dobândească doar 1-2 mutaţii pe an, aceste cifre fiind un semnal de alarmă. În cadrul studiului a fost identificat şi un potenţial mecanism care determină apariţia unui număr ridicat de mutaţii: o enzimă implicată în apărarea antivirală la om, APOBEC3, determină distrucţia virusului prin favorizarea erorilor de replicare. De obicei, acest proces este eficient, însă dacă virusul reuşeşte să îşi finalizeze replicarea, genomul noilor virusuri formate va prezenta mutaţii.
Pentru virusul variolei maimuţei avem deja terapii şi vaccinuri eficiente
Dacă pandemia COVID-19 a surprins sistemele medicale fără nicio armă farmacologică şi a fost necesară dezvoltarea de medicamente şi vaccinuri în plină criză de sănătate publică, împotriva răspândirii virusului variolei maimuţei avem deja un vaccin aprobat, precum şi terapii disponibile pentru pacienţii pozitivi. Virusul variolei maimuţei se aseamănă cu virusul variolei umane, iar medicamentele şi vaccinurile adresate variolei umane pot fi eficace şi împotriva acestei boli. Un astfel de exemplu este tecovirimat, care este o terapie recomandată cazurilor care au potenţiat crescut de a dezvolta forme severe de boală.
Recomandările cu privire la vaccinarea împotriva variolei maimuţei au fost publicate de Organizaţia Mondială a Sănătăţii. Vaccinarea în masă nu este considerată necesară în această etapă. Unul dintre vaccinurile dezvoltate pentru variola umană, MVA-BN, este deja aprobat pentru a fi administrat cu scopul prevenţiei infecţiilor cu virusul variolei maimuţei.
Autoritatea de Pregătire şi Răspuns în Situaţii de Urgenţă a Comisiei Europene (European Commission’s Health Emergency Preparedness and Response Authority, HERA) a achiziţionat 109.090 de doze de vaccin împotriva virusului variolei maimuţei, pe care a început deja să le livreze. Primele 5.300 de doze au ajuns în Spania pe 28 iunie. Este prima dată când HERA achiziţionează vaccinuri direct şi le donează statelor membre UE. Această măsură are rolul de a susţine statele europene în lupta împotriva virusului variolei maimuţei, asigurându-se că acestea sunt pregătite să gestioneze această potenţială criză de sănătate publică. Prioritizarea statelor la care vor ajunge dozele de vaccin are loc pe baza măsurii în care acestea sunt afectate de răspândirea virusului.
Comunicarea este esențială pentru controlul transmiterii
Am învăţat din experienţa pandemiei de SARS-CoV-2 că un factor cheie este câştigarea încrederii cetăţenilor, conform unui studiu publicat în The Lancet. Pregătirea sistemului medical şi măsurile adoptate la acest nivel în fața crizelor de sănătate publică nu sunt suficiente pentru a garanta succesul în controlul pandemiei. Un nivel crescut de încredere în guvern și în societate s-au asociat cu o acoperire vaccinală mai mare. Aşadar, pregătirea pentru potenţiale viitoare pandemii trebuie să includă eforturi ridicate pentru a comunica riscurile şi pentru a creşte încrederea populaţiei. Încrederea favorizează acceptabilitatea şi aderenţa la măsurile necesare la nivel individual şi populaţional pentru a limita răspândirea virusului.
Există în prezent o comunicare într-adevăr eficientă legată de virusul variolei maimuţei? Probabil că încă nu. Subiectul transmiterii acestui patogen este mai delicat faţă de SARS-CoV-2, la diseminarea virusului contribuind preponderent comportamentul sexual al comunităților de bărbați care fac sex cu bărbați. Comunicarea la nivelul populaţiei este importantă, astfel încât acele persoane care ar putea fi infectate să învingă teama de stigmatizare şi discriminare şi să apeleze la medic pentru diagnosticare şi tratament.
Rasismul şi homofobia reprezintă un risc în prezent pentru controlul răspândirii virusului. Pentru a gestiona eficient o potenţială criză de sănătate publică trebuie în primul rând să poată fi depistate cazurile. Trebuie explicat, de asemenea, că variola maimuţei nu este o boală cu transmitere sexuală, însă răspândirea este favorizată de un contact strâns cu o persoană infectată, prin urmare, virusul poate fi dobândit în cursul întreţinerii unui raport sexual.
Despre variola maimuţei
Variolei maimuţei este o boală virală endemică în vestul şi centrul Africii. În cele două regiuni ale Africii există variante virale distincte: o variată care determină o boală mai severă, care circulă în Africa Centrală, precum şi o variantă asociată unei forme de boală mai uşoară în Africa de Vest. Virusul variolei maimuţei se transmite la om de la animale, în special de la rozătoare, dar şi interuman. În zonele endemice nu are loc o supraveghere adecvată a cazurilor de variola maimuţei la om, motiv pentru care informaţiile disponibile din experienţa comunităţii medicale, care gestionează pacienţii infectaţi cu acest virus de mai multe decenii, sunt limitate.
În contextul actual, medicii ar trebui să ia în considerare şi testarea pentru variola maimuţei atunci când pacienţii se prezintă cu leziuni cutanate neobişnuite sau care se aseamănă bolilor cu transmitere sexuală, precum sifilisul sau infecţiile cu virusuri herpetice. Criteriile de clasificare a cazurilor în suspecte, probabile şi confirmate, au fost publicate de Organizaţia Mondială a Sănătăţii.
Citeşte şi:
- Despre variola maimuței, cu vigilență
- FDA aprobă un nou tratament împotriva variolei, o boală infecțioasă eradicată. De ce variola ar putea redeveni o amenințare la sănătatea globală?
- Pandemia actuală ne-a luat prin surprindere. Așa va fi și cu următorea?